De ce?

O intrebare excelenta. Nu castigam nimic din asta, ne cosuma timp si bani, ne face sa ignoram lucruri care in lumea "reala" ar trebui sa aiba prioritate. Si atunci, pentru clasa asta speciala de fotografi amatori care se tin cu dintii si sufletul de fotografie, de ce? Pe foarte putini i-am auzit spunand "pentru ca vreu sa devin fotograf profesionist". Majoritatea ridica din umeri.

Si e acelasi ridicat din umeri pe care l-am avea la intrebarea "de ce mancam". pentru ca a devenit un reflex. Un scurt act care ne intrerupe viata si aduce, in cel mai sincer mod, o pauza.

Si in spatele acestui reflex se ascunde un adevar ingrozitor. Fotografiem pentru ca suntem nefericiti. Fie ca prindem mizerie, fie ca fotografiem frumusete, ne raportam fie la sentimentele fie la nevoile noastre respectiv. Fotografiem pentru ca am gasit o sublima descarcare a nevoii de creativitate in declansator, pentru ca simtim ca undeva inauntru trebuie sa existe ceva "mai mult" decat ce facem in realitatea banala. pentru ca fara acel ceva "mai mult" am fi roboti - si mai mult, roboti fara vreun scop anume. Si cei dintre noi care vor ajunge sa-si aiba viziunea recunoscuta de public vor fi accidente, pentru ca nevoia noastra de a fotografia e un lucru intens personal si satisfacerea unui egoism. E adevarat ca ni se pare ca dorim sa devenim cunoscuti, dar cati dintre noi ar sti cum sa se descurce in ipoteza asta fantastica?

Fotografiem pentru ca ni se pare ca am gasit in sfarsit un lucru al nostru. Egoist. Individual. Ofensiv sau magulitor. Pentru ca tanjim dupa satisfactia de a gasi o poza intre trei sute care ne face sa simtim ca am evoluat in rolul de creatori - din rolul de executanti. Si pentru ca dorim acceptarea semenilor - dar nu a publicului. A celor ca noi - cei bantuiti de ganduri poate marete, dar niciodata puse in aplicare, ca o masa amorfa de geniu colectiv, si usor patetic totodata.

Si pentru ca ne aparam de "ei", "Noi", fotografii amatori.