Bob

Azi m-a vizitat Bob. Bob Wilson e un urs polar, si mai trece din cand in cand pe la mine atunci cand casa e goala si ma simt singur. De fiecare data ma prinde baut, si de fiecare data imi reproseaza lucrul asta. Bob e un tip ok, si cred ca e singurul din cunoscutii mei care e OK cu a fi singur - probabil viata la Pol nu-i ofera prea multe posibiltati de interactiune sociala. Din cauza asta, il ascult cand apare si vorbeste despre singuratati.

A sunat la usa, dar nu si la interfon. Probabil s-a nimerit cu cineva la intrare - dar sincer sa fiu, la mine in bloc nu e multa lume care sa umble pe la intrare la ora asta. O fi fost vecina de la trei - cred ca e cam libertina, dar ma rog, cine sunt eu sa judec. Oricum.

Suna la usa, si trecand peste intrebarile mele naturale ("Cine cacat o fi la ora asta?") , ma duc sa raspund. Intreb cine e, si Bob raspunde gafaind din greu.

- Deschide in pana mea, si sper ca ai dat drumul la aerul conditionat.

Deschid, si uite-l pe Bob transpirand din greu. Stiu, stiu, e Decembrie, dar totusi nu e Pol, asa ca il inteleg.

- Bob! strig eu
- Mda, mda. Nu-i Mos Craciun, imi pare rau sa te dezamagesc.

Intra. Bob e un urs polar, asa ca nu prea conteaza daca ma dau la o parte din usa sau nu. Se duce direct in sufragerie - are un taburet preferat (spune ca i se potriveste cu anatomia) si eu ma agat, ca intotdeauna, de blana lui. Chestia il enerveaza de obicei, dar e prea misto sa calaresti un urs polar. Plus ca de data asta n-a protestat prea mult. Poate e Craciunul, poate era obosit de la scari. Cine stie.

- Ai apa la frigider?
- Bob, e decembrie. N-am nevoie de frigider. Robinetul e la fel de bun.
- Ma rog. Imi umple si mie asta?

Ma duc cu butelca lui de scoarta de copac in bucatarie. Ma bucur ca a venit - Bob e un tip misto. Greu se mai umple butelca asta. Si nici plantele nu le-am mai udat de ceva vreme. Ma intorc in sufragerie , si deja se umple camera de miros de blana uda, iar Bob e la calaculator. Ati vazut vreodata un urs polar care incearca sa foloseasca un mouse? E destul de amuzant.

- Si Bob, zi asa, ce vant te-aduce?
- Eh, eram in zona. Renii au zis ca raman cateva zile dupa craciun, si-am venit si eu. Da' acum dorm toti. Am fost in oras, si erau destul de obositi. Tu ce mai faci?
- Meh, m-am gandit sa ma intorc vreo doua zile in Bucuresti, sa profit de acalmie ca sa zac.
- Ai fost deja acasa?
- Dap. Toata lumea e bine.
- Misto. Iar o freci de unul singur?

Bob se uita semnificativ la sticla de vodca. Ce sa zic. Ma judeca un urs.

- Hai ma, ma lasi. Ma relaxez. Am avut un an agitat.
- Bai, bea cat vrei, da' tot statul asta in casa imi miroase a victimizare. Macar daca stai singur bucura-te c-o faci. Doar tu ai vrut, nu?
- Pai si cine zice ca nu ma bucur?

Se uita la mine. E adevarat ca-s imbracat intr-o pereche de boxeri rupti si-un tricou cumparat acum 9 ani, din bazarul de la Neptun.

- Daca te bucuri, de ce arati ca un scriitor ratat dintr-un film american prost? Chiar nu inteleg, ai impresia ca te urmareste vreo gagica buna de vis-a-vis, si vrei sa faci pe interesantul?
- Bai, sunt acasa la mine. Ma imbrac cum vreau. Vrei sa ma si bas zgomotos ca sa-mi demonstrez statutul de stapan al casei?
- Hai ma, e decembrie si esti in chiloti. Probabil ingheti de frig doar ca sa arati cum crezi tu ca ai avea vreun ascendent moral asupra lumi - "uuu... ce deprimat sunt... si nimeni nu ma intelege..."
- ...
- Si in plus, ce te impiedica sa te simti bine ma rog?
- As vrea sa scriu.
- Si?
- Si nu scriu.
- De ce? Ti-au paralizat mainile?
- O-ho, am invatat ironie de cand nu ne-am mai vazut. Aveti o scoala pentru ursi la Pol?
- Hai, nu mai face pe desteptul. Zi.
- Nu scriu pentru ca nu stiu ce sa scriu. Si chiar daca as scrie, n-ar citi nimeni. Si chiar daca ar citi cineva, ar fi foarte prost scris.
- Esti tampit. Dar sa zicem c-ar fi asa, si ca i-ar pasa cuiva de cat de prost esti. Stii ce facem noi la Pol?
- ...?
- Tipam la vant. Ma duc pe marginea banchizei si urlu cat pot despre cat ma enerveaza focile, despre cum Mos Craciun are impresia ca e Isus in decembrie, despre cum ursoaicele se uita numai la Discovery si despre incalzirea globala. Mama ce cald e...
- Si vezi vreo banchiza p-aci? Ce fel de sfat e asta? Unde am eu gheata, vant si noapte de sase luni in care sa nu ma asculte nimeni?
- Pai ai blog... nu?
- ...

Smells like the land of Happy

Candva saptamana trecuta, iesind din casa, mi-am aprins o tigara. Incercand sa-mi pun manusile, a fost nevoit s-o pufai, si gura mi s-a umplut de un gust puturos de tutun statut (deh, pufait). Chestia ciudata e ca odata cu gustul ala oribil am avut o senzatie de fericire care m-a facut sa ma opresc si sa ma uit in jur. Pentru o secunda uitasem unde sunt, si ca ma duc la servici. Si nu intelegeam de ce.

In cateva secunde mi-am dat seama. Gustul ala oribil semana teribil cu gustul de tigari Viceroy. Cand fumam eu asa ceva? Oh. In alte vremuri. Vremuri mai bune. Cand eram mai copil.

Si vremea se potrivea. In iarna, toti prietenii veneau care de pe unde erau plecati. Iar gustul de tutun oribil tras in gat intr-o dimineata inghetata de Decembrie e un memento al diminetilor plecate acasa dupa o noapte de baut, vorbit, ras si dezorganizare generala. Chestia asta n-o mai am - nu ma mai "strang" cu lume doar ca sa "borfaim" (doamne ce termen) la cineva acasa. Ca sa fim ironici dupa prima sticla, destepti dupa a doua, violenti dupa a treia si melancolici dupa a patra. Nu mai abuzez de mine - cateodata chiar bag tigara inapoi in pachet. Nu mai cred ca sunt invincibil. Si mi-e dor de vremurile alea. Oare n-ar trebui.

Cele mai apropiate poze pe care el-am gasit sunt mai recente decat ar trebui. De la un fel de "reuniune". Deja eram crescuti. Dar stiu ca atunci (acum vreo doi ani) am stat in casa cuiva de la 12 la 24, nefacand nimic decat sa sporovaim, sa sarim in sus pe muzica si sa ne purtam ingrozitor (dar prietenos) unul cu altul. A da, si sa radem de ultimele barfe, cu brafitul de fata.

Mi-e dor de ei. Aia de-atunci. Si pozele nu-i arata pe toti, si sper ca nu se va supara nimeni. Poate vreodata o sa scotocesc prin CDuri si-oi gasi poze "de atunci-atunci". Da' mi-e cam teama sa faca asta. Daca de la o tigara fumata prost am ajuns sa scriu toata asta, ce-oi face daca mai vad si poze.

Toate bune si Sarbatori Fericite

Andrei

Off Topic: Top 5 10 secunde de chitara noua

Pentru ca ascultam niste muzica azi dimineata si m-am trezit ca repetam aceleasi 10 secunde dintr-o melodie doar pentru ca imi placea cum suna chitara. Si m-am gandit sa fac un top :)

Locul 5:
Rise Against - "Tip The Scales" (A: Siren Song of the Counter Culture)
(0:00 - 0:10)

Un intro destul de "clasic" in sensul alternativ al cuvantului, dar care compenseaza cu o energie fenomenala - piesa te ia din primele secunde si nu te lasa pana la final.

Locul 4:
Halifax - "Sidney" (EP: "A Writer's Reference")
(0:00 - 0:10)

Din nou un intro, din nou alternativ, dar se joaca mai mult pe inalte decat RA, si reusesc o varietate mai mare in repetitie.

Locul 3:
Coheed And Cambria - "Welcome Home" (A: "Good Apollo. I'm Burning Star IV...")


C&C e pentru cei care erau prea mici in 1989. Serios. Daca Iron Maiden n-ar fi niste mosi, asa ar canta.

Locul 2:
Jimmy Eat World - "Get It Faster" (A: "Bleed American")
(2:30 - 2:40)

Stiu ca Jimmy Eat World sunt destul de cunoscuti, dar piesa asta nu e unul dintre hiturile lor, iar chitara intra apropae prin surprindere la un bridge undeva pe la mijloc. Doua chitari, pe tonuri diferite, se completeaza aproape in contratimp. Debusolant si delicios.


Locul 1:
Audio Karate - "Gipsyqueen" (A: "Lady Melody")
(0:30 - 0:40)

Nici n-am cuvinte sa descriu cat de buni sunt baietii astia. Poate daca incercati sa va imaginati o chitara de rock clasic pusa pe tobe de punk. Demential.

Toamna

Nu-ti mai raman prea multe de spus. Ploua.

Stare de lesin

Mi-e greata sa ma duc la munca. M-am trezit la 8. M-am imbracat, mi-am facut ghiozdanul. Si de atunci stau trantit pe scaun in fata calculatorului. E 11:33. Ieri dimineata eram in alta parte. iar acum nu stiu ce motiv sa-mi dau ca sa ies pe usa aia.

Cred ca am fumat un pachet de tigari de azi dimineata. Si mi-e greata. Fizic. Si mi-as dori sa pot sa-mi ridic mainile si sa fac gestul ala de "ma #$% pe ei, ba". Da' stiu ca nu pot. Si poate e doar vremea de vina. Dar chiar mi-as dori sa fac altceva acum.

Si in timp ce scriam astea imi suna telefonul. Persoana importanta, nu spui cine. N-am raspuns. Dar ar trebui sa ma misc, totusi.

Hai saptamana placuta la toti.

Vant, frig si orase fantoma

Am fost la mare. Da, stiu, e noiembrie.

Oricum, a fost interesant. Vama Veche e un oras fantoma - probabil va inchipuiati asta deja, si eu la fel, dar pana nu esti acolo nu iti dai seama cum poate sa fie. Schelete de lemn cu urme de "fresce" si panza rupta fluturand. Arata foarte mult ca un decor abandonat de film. Si e atat de frig.

De ce?

O intrebare excelenta. Nu castigam nimic din asta, ne cosuma timp si bani, ne face sa ignoram lucruri care in lumea "reala" ar trebui sa aiba prioritate. Si atunci, pentru clasa asta speciala de fotografi amatori care se tin cu dintii si sufletul de fotografie, de ce? Pe foarte putini i-am auzit spunand "pentru ca vreu sa devin fotograf profesionist". Majoritatea ridica din umeri.

Si e acelasi ridicat din umeri pe care l-am avea la intrebarea "de ce mancam". pentru ca a devenit un reflex. Un scurt act care ne intrerupe viata si aduce, in cel mai sincer mod, o pauza.

Si in spatele acestui reflex se ascunde un adevar ingrozitor. Fotografiem pentru ca suntem nefericiti. Fie ca prindem mizerie, fie ca fotografiem frumusete, ne raportam fie la sentimentele fie la nevoile noastre respectiv. Fotografiem pentru ca am gasit o sublima descarcare a nevoii de creativitate in declansator, pentru ca simtim ca undeva inauntru trebuie sa existe ceva "mai mult" decat ce facem in realitatea banala. pentru ca fara acel ceva "mai mult" am fi roboti - si mai mult, roboti fara vreun scop anume. Si cei dintre noi care vor ajunge sa-si aiba viziunea recunoscuta de public vor fi accidente, pentru ca nevoia noastra de a fotografia e un lucru intens personal si satisfacerea unui egoism. E adevarat ca ni se pare ca dorim sa devenim cunoscuti, dar cati dintre noi ar sti cum sa se descurce in ipoteza asta fantastica?

Fotografiem pentru ca ni se pare ca am gasit in sfarsit un lucru al nostru. Egoist. Individual. Ofensiv sau magulitor. Pentru ca tanjim dupa satisfactia de a gasi o poza intre trei sute care ne face sa simtim ca am evoluat in rolul de creatori - din rolul de executanti. Si pentru ca dorim acceptarea semenilor - dar nu a publicului. A celor ca noi - cei bantuiti de ganduri poate marete, dar niciodata puse in aplicare, ca o masa amorfa de geniu colectiv, si usor patetic totodata.

Si pentru ca ne aparam de "ei", "Noi", fotografii amatori.

Despre loialitate

Intr-o nota mai tehnica, zilele trecute ma gandeam sa trec pe Nikon. Adica, D200 e un body extraordinar, si chiar ma convinsesem de asta (multumesc Tudor). Si am inceput sa-mi fac liste fanteziste de obiective (eu fiind un impatimit al focalelor fixe), si ma gandeam la un 35 f/2 si un 50 f/1.4 pentru inceput. Dupa care am inceput sa caut sample-uri pe net. Si m-am intristat. Nu ma intelegeti gresit, eram chiar entuziasmat de gandul de a avea un D200, si asta nu e un post de Pentax VS Nikon, pentru ca nu are rost (Nikon e peste Pentax in atat de multe domenii incat comparatia e fara sens). Dar m-am intristat pentru ca imaginile facute cu focale fixe Nikon sunt ... respiratie adanca... ATAT de urate. Serios. Un bokeh (si stiu ca voi fi acuzat de obsesii, dar dupa ce ai avut Pentax Ltd. te uiti la bokeh, incercati si veti intelege). Probabil ca-mi voi lua un Body dintr-un alt sistem (pentru ca a fi utilizator de Pentax in Romania e teribil de frustrant), dar entuziasmul meu pentru Nikon s-a dus pe apa sambetei.

Cele doua poze de mai sus sunt facute ambele la f/1.2. Una e a mea, alta e luata de pe flickr, de la userul Adri@nUS (link aici). Trageti concluziile proprii, eu nu mai zic nimic.


P.S. : am inteles ca au aparut adaptoare EOS - PK. Hmm... :D

Fara Titlu

Am inceput din nou sa folosesc 50'u de f/1.2. Pe termen scurt, da un boost foarte bun la moral - pentru ca iti permite sa faci fotografii "noi" in locuri prin care ai mai trecut de un miliard de ori. Trandafirul asta e pe marginea bulevardului Aviatorilor, dar obiectivul l-a izolat atat de bine incat ar fi putut fi oriunde.

Culori Ascunse

Intr-o intrare de gang, langa un Stefan cel Mare zgomotos si plin de praf, am gasit jungla asta de culori.

Zgarie-Nori

Imi place sa cred ca e o nava gigantica inaintand incet de-a lungul bulevardului.

Fragmente de oras

Bucati de oras. Nu sunt poze, mai degraba fragmente din plimbarile mele.

In Spatele Blocului

Azi dimineata am plecat mai devreme catre servici. Pentru ca mi-am dorit sa nu iau drumul direct si prafuit catre metrou, ca apoi sa ma cufund in restul zilei. In schimb, am mers precaut si serpuit prin spatele blocurilor, evitand iesirile catre bulevard pana cand am fost nevoit sa-mi recunosc directia (geografica) si nevoia (sau ma rog) de a ajunge la servici. Si a fost bine. Si cateva au ramas.

Singuratati

Foarte diferite, stiu, dar fiecare din ele e una pe care am simtit-o la momentul respectiv. Si e chiar socant sa vezi cate feluri de singuratati pot exista - si cat de diferit te pot face sa te simti. Le-am ales doar pe astea trei ca exemple. Pace, Apasare si Asteptare, daca vreti :)

Ceruri

Si ca sa completez acest mega-update (heh) al blogului (promit ca voi fi mai constiincios de acum), cateva cadre dintr-un alt subiect care m-a preocupat in ultimul timp. Seara si noaptea. Citeam undeva despre "Twilight Photography" - cele 10-15 minute in care cerul are aceeasi intensitate luminoasa ca fetele oamenilor. Sicer, n-am reusit sa le ating, dar incercand am dat peste altceva. Cerul in sine - un element pe care in general l-am ignorat ca fiind "prea comun", si care oricum de obicei e doar un fundal pentru obiectele / subiectele mult mai interesante din cadru. Am reusit sa ma contrazic. Cerul poate fi un model foarte ascultator, si cu nunate pe care putine lucruri pe lumea asta le pot reda ( nu-i spunem "rai" degeaba, pana la urma :D )

Life Underground

Probabil ca unii dintre voi imi stiti pseudo-fetsiul legat de metrou - si de pozele pe care le fac in el. Majoritatea (daca nu toate) sunt imagini furate, grabite, fara pregatire prealabila propriu-zisa (incadrare, etc...). Pregatirea pentru ele e mentala - ma plimd minute bune incercand sa-mi imaginez cum imi va iesi, pentru ca timpul aparatului la ochi sa fie minim. Am inteles ca e interzis sa fotografiezi in metrou, de aceea imi place fiorul ala de mica razvratire pe care il am - si surpriza de a avea o fotografie cat de cat reusita dupa o incercare in care intamplarea inca are un mare rol. Oricum.

In ultimele cateva saptamani am mers cu aparatul la gat prin dragile noastre tunele - si aici aveti rezultatele. E o prima incercare (destul de timida) de "tema" si, in contextul celor descrise mai sus, sunt destul de mandru de ea.

Monumental

Culori Triste

Culori

Dar exista viata. Si culori. Si momente in care esti martor la o viziune asupra vietii atat de radical diferita de a ta, o viziune care imbraca guri de aerisire in paie colorate de plastic si in care iti dai seama ca exista o intreaga lume care incepe dincolo de gri, dar care e infinit mai greu de reprezentat in imagini. Probabil pentru ca e o lume care pune accentul pe explorare si miscare continua, decat pe dimineti mohorate surprinse in clipe de cinism :)

Stiu. Suna pompos, si probabil ca e o exprimare de dragul exprimarii, si ca-mi place sa aud vorbind (sau scriind, intre noi fie vorba). Ceea ce incercam sa spun e "Noroc de dupa-amiezele de Sambata, altfel cu totii am folosi film alb-negru".

Si a venit si vara...

Chained

The road to Fantasia