Nimeni nu e

Mona. Ea e sora-mea. Stiu, stiu, ce legatura are sora-mea cu orice, va veti intreba (voi, cititorii mei imaginari). Ei bine are. Sau nu. Ba da, are.

Duminica asta n-a fost o zi foarte buna in general, dar a reprezentat un lucru diferit. Care, acum cand l-am constientizat, m-a facut sa ma simt absolut ciudat.

Duminica asta a fost prima data cand am vorbit cu sora-mea.

Si acum, inainte sa va repeziti, da, am vorbit de nenumarate ori cu sora-mea. Am locuit sub acelasi acoperis douazeci de ani. Ne-am certat. Ne-am batut. Ne-am urat. Ne-am simitit nedreptatiti. Ne-am sustinut si ascuns reciproc in fata parintilor. Toate lucrurile pe care le fac fratii in general. Si asta s-a terminat acum sapte ani.

Iar duminica a fost prima data cand am vorbit din nou. Pe bune. Ca adulti. Nu pentru ca ne-am fi certat vreodata - nici pe departe. Ci pentru ca a fi adult ("de unul singur", n. trad.) mi-a ocupat atat de mult din viata, incat am uitat ca toata treaba "cu familia" e tocmai ca nu trebuie sa fii adult ("de unul singur", n. trad.). Si a fost socant sa gasesc in sora-mea genul de persoana pe care ma plang ca n-o gasesc: o persoana care sa ma accepte fara sa-mi judece alegerile (de obicei proaste, n. ed.) si cu care interactiunea directa functioneaza fara pregatire, fara explicatii, si cu multa satisfactie.

Mona, imi pare rau ca am fost atat de adult ("..." n.trad.) pana acum.

P.S. - Imi pare rau ca a trebuit sa-ti pun poza pe net ca sa zic toate astea. Daca asta schimba ceva, sa stii ca cred ca e poza misto

P.P.S. - La Multi Ani.