On and Off the Grid.

Tot mi se ia curentul. E enervant, cand iti pica lucrurile in mijlocul vreunei activitati - nu va ganditi la prostii, imaginati-va ca ramaneti cu furculita in mana nemaistiind unde e farfuria, sau ca sunteti in mijlocul unei fraze care va absoarbe intr-o carte si deodata lumile (aia din carte si aia din jur, ca na, tre sa si dai scrumul undeva) dispar, fara sa incerc sa fiu prea dramatic, in intuneric.

Dar e si fun. Odata ce ochii se acomodeaza cu intunericul si iti dai seama ca monstrul lovecraftian care se da pe langa tine e pisica (neagra, a naibii soarta), incepi sa functionezi. Primul lucru care te socheaza e cat de mult zgomot e in jur de fapt. Ca om care adoarme pe la 2AM, cand fac eu liniste e deja destul de liniste in jur. Ei bine, la 9PM un bloc de apartamente (Cf. II, pereti subtiri) e mai zgomotos decat padurea ecuatoriala la asfintit (ma rog, imi imaginez).

Lumea se duce la baie. E normal. Dar prima data cand auzi pe tacere cum suna un tras de apa la apartamentul de deasupra ai impresia ca esti vecin cu Moise care se antreneaza in baie pentru calatoria vietii lui. Maica, parca se darama tavanul si tevile. Am luat pisica in brate si ne-am pregatit de impact. N-a venit.

Lumea inchide usi. Asta e mai dubios. Ce dracu usi sa inchizi intr-un apartament de 35 de metri patrati? Nu serios, eu nu cred ca am inchis vreo usa in ultimii doi ani de stat aici. De ce ai face-o? mai ales la 35 de grade celsius.

Apoi vorbe. De duh, de ras, de chemat copilu, de cautat lanterna, de aprins lumanarea, de gasit consoarta, de cautat telefonul, de injurat Enelul, de injurat adminitratorul, de injurat consoarta, de injurat lanterna si mai ales de injurat mobila. Cei care au petrecut pene de curent in apartamente mici stiu la ce ma refer. Ma uit la tine, masa ikea din sufragerie, futut-ti picioarele alea ascutite in colturi.

Dupa care te duci in dormitor si citesti la telefon. Poate adormi. Si cand esti gata sa adormi, devreme, si te bucuri ca o sa recuperezi tot ce-ai pierdut in weekend vine curentul si casa se aprinde ca o discoteca in urletele de bucurie ale copiilor din vecini.

Great.

Catchin' Air

So yesterday I went as a backup photographer to help my lil'sis (pictured) for an event/happening staged by the wonderful people who employ her as part of Femei pe Matasari. It was crowded and hot, but with a nice vibe to it. Beer was had. Music was listened to. Red polka-dotted umbrellas were donned by yours truly to protect said yours truly and his photo gear from the scorching heat (it a was tripod job, and 14:00 doesn't give you nor shade nor mercy) - and with cameras all around some of my mary-poppins-ish poses are bound to end up somewhere. Brace for it.

THe job was getting people to don wings and jump on a trampoline while having the heck shot out of them in the name of hand-made craft items - and those will go on the relevant page here - but I also got a little use out of the X100 as well.

P.S. : Rahat, am uitat ca blogul asta era in romana. Ceea ce arata cat de activ e in mintea mea.

Iran

E unul din cele mai emotionante piese de jurnalism, film, politica, ce vreti voi. In iran, noaptea, la fiecare ora fixa, suporterii candidatului invins Moussavi striga si raspund "Allah Akbar" in semn de solidaritate intre ei si protest fata de guvern. Dar "lovitura" sunt cuvintele fetei de pe fundal, a caror traducere am lasat-o in engleza.

Fata spune:

"They can take our phones, our internet, all our communication away, but we are showing that by saying "allaho akbar" we can find each other, and find strength. Like a nation crying out to God for help"

De pe Huffington Post

Internetul tocmai si-a gasit un motiv pentru a exista

Din una alta, am dat de un site. Si e cea mai buna, folositoare, cool, misto, viabila, geniala idee de site pe care am vazut-o... dintotdeauna.

Imagniati-va un Youtube de filme. De filme clasice, alese de oameni care se pricep. Un site care are "curatori" (daca asta e un cuvant in romana) care se ingrijesc de calitatea tehnica materialului, si critici care selecteaza calitatea artistica.

Imaginati-va asta. Esti acasa. Ai chef de un film. Poate o comedie. Tastezi "Billy Wilder", si ai sapte optiuni. Alegi una - costa 3 Euro. Si te uiti. In timp real. Nu download, nu cautat pe net, nu asteptat la coada.

Sau poate vrei sa vezi filmele din "Un Certain Regard" de la Cannes de anul asta. ORICARE dintre ele. Click, lista, Click, 3 Euro, play.

E inca in beta, si multe dintre filme inca nu pot fi urmarite in Romania (de fapt, doar vreo 160 din cam 4000 sunt disponibile). Si poate 3 Euro pare mult (dar e mai putin decat un bilet la Mall, si oricum aici e vorba de varietate si calitate), si nu mi-e clar daca in pretul asta intra o vizionare sau . Dar vad viitorul cinematografiei in site-ul asta. Filme care ar avea poate 100.000 de spectatori potentiali pe tot globul pot acum profita de ei. Realizatori care nu vor sa cada sub jugul caselor de distributie, dar nu vir nici sa-si arunce copii in jungla Youtube-ului vor avea un sistem de a-si monetiza creatia. Filme care ar fi aproape imposibil de gasit / vazut (sa va uitati daca aveti timp la "free film of the month" - da, au si asa ceva) sunt acum disponibile publicului global. Mi se pare enorm. Si genial.

Si da, stiu ca Netflix si alte retele deja faceau asta, dar imbratisasera distributi digitala pastrand in continuare conceptele invechite ale studiourilor - "AAA-titles", "Shelf-Life", etc... Eu vad (poate prea optimist) in locul asta un inceput al unei noi paradigme cinematografice. Yay for change.

Hai. Valea la The Auteurs.

Ne-am ajuns

Elena Basescu si Gigi Becali au ajuns in Time Magazine. Serios. EBA inca si cu poza.

Dumnezeule.


The European Parliament: Where the Fringes Flourish

Icoana libertatii Chinei - patru fotografii ale eroului necunoscut

Un articol excelent azi in LENS - fotografia care a devenit simbolul revoltei din piata Tien-An-Men, cea in care un om oarecare opreste o coloana de tancuri refuzand sa se dea din fata lor - e de fapt o scena surprinsa de patru fotografi diferiti, in patru cadre similare. NYT (prin site-ul lor de fotografie) prezinta fotografiile, dar si povestile autorilor - si prin ele cenzura politica, violenta de strada si subtrefugiile necesare pentru a aduce in fata lumii povestile din acele zile, dintr-o China inchisa aproape complet.

Behind the Scenes: Tank Man of Tiananmen

When In Doubt, Go American

Colegu' meu Collin (cu doi de L, mind you) are o vorba despre astia - "Pure cock and balls".

Sii... despre asta-i vorba. Fara angst european, fara tristeti adolescentine, fara artificii sonore care sa acopere ineptitudinile muzicale si fara artificii de aparitie care sa ascunda personalitati de divizia B.

Pure
Cock
And
Balls

Black Keys
"Just Got to Be"




Later Edit:

Acu mi-am seama de gluma. E ca "White Stripes", dar fara cantitatea enorma de pozare si sugere masiva.

Bucati mici de Miercuri

Saptamana trecuta am ascultat nou:

Iron Maiden - A Matter of Life and Death - cam meh, asa, dar mi se facuse pofta de Maiden dupa ce mi-am dat seama ca n-am fost la concert si-am ascultat "Fear of the Dark" mai mult din intamplare. Nu e rau, dar ori am crescut eu, ori s-au mai potolit, ca nu m-a miscat asa mult.

Kings of Leon - Only by the Night - auzisem la TV "Sex on Fire" si mi se paruse interesanta, mai ales ca nu semana deloc cu ce-mi aduceam eu aminte de Kings of Leon. Melodia merita, albumul mai putin.

Gratitude - Gratitude - m-am inebunit dupa piesa lor "This is the Part" gasita pe Atticus III. Albumul nu e la fel de bun, dar e suficient de bun cat sa-l asculti si sa poti zice ca-ti place. E cam emo (in sensul de muzical) dar cantat de niste baieti cu experienta si chiar o tzara de talent in zdranganeli si voce respectiv. Acum ma gandesc ca probabil asa ar fi sunat Manic Street Preachers daca ar fi fost californieni si cu 10 ani mai tineri.

Si vechi:

Boy Sets Fire - Tommorrow Come Today - Stii cum e cand ti se pare ca nimeni nu mai face muzica pe placul tau, si odata parca nu mai stiai de unde sa alegi? Ei, cand ma apuca "pun discul" asta. Mai rar asa imbinare de hardcore, metal, punk si politica - fara sa sune pretentios sau amestecat. Sie fiecare piesa de pe album te tine pana la capat. Trebuie incercat.

Relatii, Exit Stage Left

Chiar mi se pare o metafora (vizuala) buna. E adevarat ca sunt niste opriri sincere si pline de afectiune, dar pana una-alta, drumul tot pe langa ele trece mai departe.

(Initial, in fraza de mai sus erau vreo doua smiley-face-uri, dar mi-am dat seama ca nu e nimic amuzant la ea.)

Feckin' Emo

Si de fapt e vorba de o trupa care-mi place. Mult.

THURSDAY e la inceput in post-hardcore (aia cu frezele intr-o parte), astia s-au maturizat ceva diferit. Au o dimensiune epica la cantecele si (in cazul lui War All the Time, unul din cele mai bune albume concept pe care le-am ascultat dupa 2000) albumele lor.

Inca urla si alterneaza urlatul cu cantat aproape "emotional", dar o fac cu cap. Iar cantecele lor mai grele, usor de confundat cu cacofonii muzicale, isi pun agresivitatea in slujba conceptului pe care incearca sa-l redea (At this Velocity, de exemplu, a devenit unul din favoritele mele dupa ce mi-am dat seama ca descrie prabusirea unui avion cu toate consecintele lui - iar urletele aproape incoerente care ma deranjau deodata au avut sens).

Oricum, trebuie ascultati. Cantecele sunt late rau, improasca intelesuri peste tot fara sa cada in incoerenta, iar sunetul e mult mai "stratificat" decat la alti exponenti ai genului.

Activitati, si de ce "hobby" e un cuvant urat

Eu, tot fac poze. Strict amator. E, dupa toate canoanele, un "hobby".

Si ma gandesc ca a avea un "hobby" e un stigmat al oamenilor nefericiti cu viata lor. Ganditi-va putin. Un "hobby" e o activitate care ne face placere, dar care nu apartine vietii noastre. Toata chestia e ceva secundar, ceva usor nebun, dar pe care il acceptam cu un zambet usor jenat. "Da, fac poze, e un hobby al meu". Cat de trist si de las trebuie sa fii ca sa-ti pui placerile intr-o sticla ca pe corabii din bete de chibrit, si sa scrii pe ele (pe sticle) "Hobby". Nu sunt lucruri serioase, domnule, auzi asta, te fac sa ZAMBESTI. Mai bine gaseste-ti o slujba reala. Una din aia de la care te intorci seara prin transportul public fara sa te gandesti la nimic, bucuros doar ca s-a mai terminat o zi, si vine weekend-ul, si te poti intoarce la sticlutele tale cu corabii de jucarie.

Si nici macar nu-mi dau seama cine e vinovat. Nu stiu daca sunt parintii cu ideile lor mature, sau noi cu frica noastra e a esua, sau televizorul cu costumele si zambetele lui perfecte de urmat (cu toate ca se poate spune ca televizorul ne ajuta cateodata - dar probabil ca asta e valabil pentru orice mod de a asista la fanteziile altora). Si-ti vine cate un moment in care parca-parca te-ai apuca sa spargi sticlele si sa arati corabiile tuturor prietenilor si, cand cineva te intreaba cu ce te ocupi, sa poti sa le spui, cu un zambet lipsit de jena de data asta, ca "aranjezi chibrituri in forme de vase celebre". Hei, lumea are nevoie de nebuni, crezi ca mai e vreun loc liber?

De fapt lumea nu e atat de gri. Am prieteni care au reusit sa faca ce le place. Exemple sunt gramada. Problema e ca niciuna din ele nu-s eu.

The Aesthetics of Sanity

Think about "Zen" and "Boredom" having a torrid affair one summer and coming up with a bastard child that always existed and always will.

It's there in the things that surround us but are so common and useful that we don't see. It does not evolve, nor impress, nor deliver a message. It is the industrial design of the concrete floor. Anonymous yet essential.

Nimeni nu e

Mona. Ea e sora-mea. Stiu, stiu, ce legatura are sora-mea cu orice, va veti intreba (voi, cititorii mei imaginari). Ei bine are. Sau nu. Ba da, are.

Duminica asta n-a fost o zi foarte buna in general, dar a reprezentat un lucru diferit. Care, acum cand l-am constientizat, m-a facut sa ma simt absolut ciudat.

Duminica asta a fost prima data cand am vorbit cu sora-mea.

Si acum, inainte sa va repeziti, da, am vorbit de nenumarate ori cu sora-mea. Am locuit sub acelasi acoperis douazeci de ani. Ne-am certat. Ne-am batut. Ne-am urat. Ne-am simitit nedreptatiti. Ne-am sustinut si ascuns reciproc in fata parintilor. Toate lucrurile pe care le fac fratii in general. Si asta s-a terminat acum sapte ani.

Iar duminica a fost prima data cand am vorbit din nou. Pe bune. Ca adulti. Nu pentru ca ne-am fi certat vreodata - nici pe departe. Ci pentru ca a fi adult ("de unul singur", n. trad.) mi-a ocupat atat de mult din viata, incat am uitat ca toata treaba "cu familia" e tocmai ca nu trebuie sa fii adult ("de unul singur", n. trad.). Si a fost socant sa gasesc in sora-mea genul de persoana pe care ma plang ca n-o gasesc: o persoana care sa ma accepte fara sa-mi judece alegerile (de obicei proaste, n. ed.) si cu care interactiunea directa functioneaza fara pregatire, fara explicatii, si cu multa satisfactie.

Mona, imi pare rau ca am fost atat de adult ("..." n.trad.) pana acum.

P.S. - Imi pare rau ca a trebuit sa-ti pun poza pe net ca sa zic toate astea. Daca asta schimba ceva, sa stii ca cred ca e poza misto

P.P.S. - La Multi Ani.

Noisefun 2008

Si am stat o zi intreaga sa fac poze. A fost o experienta excelenta, si mult de invatat (am avut calitate pseudo-oficiala, cu badge de gat, etc...). Cred ca am tras vreo 3000 de cadre. Astea-s cateva.









ma rog. Mai multe pe flickr.

Muzica mea e poet. Alfabetic vorbind.

Acu, ca stau sa ma culc, ascultam niste muzica. Si citind niste titluri de albume in gand, mi-am dat seama ca suna fix ca poezia bastard-haiku pe care tot o aud prin jur sub numele de "modern"

Am adaugat niste prepozitii si-am ignorat 3 compilatii.

Asadar:

"27"

de My Album Library

She's my Ex
New girl old story
Trailblazer
before The Blackout
now Last Stop Suburbia...
Fading Days.

The Possibility and the Promise.
American Hi-Fi,
Hearts on Parade
for The Art of Losing.

Madonna,
Source Tags and Codes
that We Don't Need to Whisper
to Dream to Make Believe
What to do when You are Dead
Meltdown.

Relationship of Command
but This Station is Non-Operational
Lady Melody
on Space Camp
Make a Sound
Avoid One Thing
Let Go
Under my Skin.

Acrophobe
an Invitation to Tragedy
a Reclamation
to Stay Asleep
to Unmerry Melodies


screenshot de dovada:

Alex

Alex e un coleg si (chiar daca se indoieste cateodata) prieten. Ma uit de ceva vreme pe blogu lui (parte din cauza ca-l pazesc sa nu mai puna vreo poza oribila cu mine) si ma gandesc ca s-ar putea sa va placa. E destul de egocentric (blogul, nu neaparat el), da' compenseaza prin entuziasm :) si frecventa postarilor. E interesant de urmarit ca intreg - dupa o vreme, simti ca te lasa sa intri direct in lumea lui. Tre' sa-l invat sa faca poze, totusi.

Deci - Alex Tomulescu

P.S. - asta e in loc de raspuns la leapsa.
P.P.S. - daca te mai prind cu leapsa, te scot din blogroll

Toate bune

Andrei

Pentru ca toti obositii de "indie" ma calca pe nervi

Stiu, poate e o prejudecata. Dar serios, cand esti asaltat de un val de prezentari de false emotii, asemanatoare pana la indivizare, ma ia un nerv mai ceva decat atunci cand ii vad pe aia tunsi ca Tokyo Hotel pe strada (chiar, solistul ala e fata sau baiat?). Dar ma rog.

Si cautand eu pe taramurile americane dupa niste baieti cu mai putin angst din asta de supermarket (heh, see what I did there?) , mi-am adus aminte de o formatie pe care imi propusesem de mult sa o ascult dar tot imi scapase - The Riverboat Gamblers. Si de doua zile ii ascult incontinuu. Iar piesa asta...




...ma bantuie cu refrenul ala idiot de "adictiv" (mormai tot timpul "on again, off again, on again, off again, on again, off again, ma rog... ascultati si o sa intelegeti).

Deci da.

The Riverboat Gamblers - To the Confusion of Our Enemies

Andrei

Obiective, obiective...

Ma tot gandesc cum sa continui sistemul asta nou (Nikon-ul, adicatelea). E bineinteles o forma de visare, ca-mi tot fac wishlisturi, si alte alea, dar gandidu-ma mai adanc la el (si reorganizandu-mi baza de poze, chestie care m-a facut sa trec prin marea lor majoritate) am ajuns la niste concluzii. Acum ,eu pe Pentax am o colectie extinsa de chestii (10-20, 21, 24, 35, 50x3, 70, 90, 135, 180, 70-300) asa ca am si o baza de comparatie.

24, 50, 85.

E tot ce-mi trebuie pentru 99% din pozele care-mi aduc satisfactie. De ce:

24 pentru ca orice mai larg (ma uit la tine, 10-20!) te seduce pe moment cu perspectiva dramatica si elementele de compozitie si subiectele se pierd undeva intre linii care se intalnesc la infinit. Ca sa nu mai zic ca e enorm de dificil de compus (aici vorbim de fotografi amatori, ca mine, bineinteles) pentru ca orice miscare schimba total ecologia cadrului. Din pacate pentru Nikon 24'le "de firma" n-are o reputatie foarte buna. Probabil ma voi indrepta spre o Sigma 24/1.8. Am mai avut, am incredere in ea (si e si HSM).

50 ... asta e clasic. Am deja cu 1.4, si daca ma enervez ma duc si la 1.2 (e mai ieftin decat credeam, vreo 1700 RON, manual, ce-i drept). Pentru momente generaliste (da, stiu, 1,5x, dar te adaptezi) si in general obiectivul de "all-around" pentru mine.

85 ... pentru ca multa lume vrea portrete, si-mi si place sa fac. Plus ca functioneaza bine ca tele in contextul meu (vreun concert, sau un eveniment sport mic, gen skate sau mai stiu eu ce). Probabil ca 85/1.4, cand o fi cazul sa am banii astia de cheltuit.

Bineinteles, de ce nu zoom? Simplu, pentru ca ma confuzeaza. Mereu uit ca e zoom, si il folosesc ca pe o fixa la focala la care se intampla sa fie setat.

Voi ce va doriti?

Pentru ca...

...azi dimineata asa ma simteam ducandu-ma la birou. Noroc ca ma astepta un pilot pe mail, care m-a facut sa ma simt mai bine. Multumesc Bogdane.


Poza e una mai veche, manipulata putin azi dimineata. Stiu, fontu' nu e cel mai dramatic, dar nu vroiam sa fie cheesy.

Andrei

Magazinul fermecat de nunti

Nu stiu de ce, dar mi se pare ca daca ar fi sa-ti iei conduri zburatori (bine, in masura in care te prind chestiile astea...), parca aici ar avea. Probabil ca sunt cu precomanda si 6-14 zile lucratoare de asteptare, dar totusi...